saptamana trecuta am plecat si noi la munte pt 2-3 zile,bineinteles cu Mihaita,pt ca nu avem cu cine sa-l lasam....dar asta nu mai este o problema,ne-am invatat cu situatia,insa acolo ne-a lovit cruntul adevar....Mihaita,nu voia sa faca decat ce voia el...la terasa nu puteai sta la masa sa mananci ca el voia sa alerge,am urcat pana la cascada urlatoare la busteni...cu chiu,cu vai...mai mult in brate si tarat,pt ca el efectiv nu stia cum si pe unda sa puna piciorul,in camera la pensiune,show,el voia sa se zbenguie,insa noi nu-l puteam lasa de frica sa nu vina vecinii la usa.....a doua zi,am vrut sa urcam sa vedem babele,sfinxul...se statea cu orele la rand la telecabina,bineinteles lucru imposibil cu Mihaita,el nu sta locului 10 minute,dar mai mult de 10.....una,peste alta m-a lovit realitatea,pe care de altfel in sinea mea o stiam,insa parca nicodata nu a fost atat de evidenta....
luna viitoare,face 7 ani,in mod normal ar fi trebuit sa ne pregatim de scoala,dar noi ne pregatim de o noua etapa a terapiei....
simt ca nu mai pot,ca ma lasa puterile....ma simt neputincioasa,in fata sortii si a faptului ca nu-mi pot ajuta copilul mai mult.....vreau si eu o viata normala cu un copil normal,sa mearga la scoala,sa mearga in parc,sa se joace cu copii,nu numai de unul singur.....simt ca nu mai vad luminita de la capatul tunelului,simt ca sunt pe marginea unei prapastii.......
oare ce se va alege de viitorul lui?
acum este bolnav....alaltaieri noapte,toata noaptea a vomat,ieri toata ziua,febra,tuse si muci,azi a inceput sa-i curga ochii si iasa foarte moale afara,mai mult apa,iar el mititelul nu face decat sa stea in pat si sa zaca,este ca leguma doborata de soare....nu poate sa-mi spuna ce-l doare si ce ar vrea sa-i fac;i se lipisera ochii si se tot baga cu capul in mine,sa-mi arate cumva ca nu poate sa deschida ochii.....urla sufletul in mine......
Mihaela, stiu ca uneori pare atata de greu incat crezi ca n-o sa mai poti. Cea mai buna dovada pentru asta sunt chiar eu. Aproape 2 luni m-am zbatut intr-o depresie ca un hau. Asta ca sa ma refer doar la perioada din urma. Care ma absorbea parca tot mai mult. Noroc ca a fost cineva care sa ma prinda de par si sa nu ma lase sa ma duc mai adanc.
RăspundețiȘtergereStiu ca ceea ce vei auzi s-ar putea sa nu-ti placa . Ba mai mult, o sa te revolte poate, o sa spui ca la tine nu-i asa. Stiu ce inseamna sa te cuprinda teama, stiu cum e sa te gandesti privind copii, daca al tau va fi in stare sa alerge vreodata, sa mearga macar...Stiu cum e sa se apropie gradinita, scoala, si sa te gandesti daca va fi acceptat, daca .... A propos mi-am amintit ca TB, olimpic acum si admis al doilea la colegiu, in primele 3 zile de scoala cand invatatoarea a aflat ce-i cu el, incerca sa ma determine sa mai stea un an acasa...Asta era frica ei, venita din ignoranta si din comoditate. Doar ca eu imi cunosteam mai bine copilul, aveam incredere in capacitatile lui, si ... nu m-am inselat.
Cu cat vei accepta mai curand realitatea, cu atat vei experimenta mai putina durere. Nu e cazul sa te compari cu familii "normale". Asta e normalitatea voastra momentan, si cine nu o intelege, as zice ca ei au o probema, nu voi. Cu lucrurile care sunt, exista, degeaba luptam, nu avem cum sa le intoarcem inapoi. Ne facem doar rost de si mai multa durere. Nu stiu daca are sens pt tine ce scriu eu aici. Asta nu inseamna deloc sa te complaci, ci sa accepti ceea ce este si sa faci tot posibilul sa fie cat mai bine.
Renunta sa te mai intrebi DE CE?, iubeste-l pe Mihaita, arata-i-o si ai incredere in el. Ai rabdare si incredere. STIU ca e greu. Dar alta cale nu exista. Iti pun aici un link http://www.ted.com/talks/ken_robinson_says_schools_kill_creativity.html
E in engleza, dar daca apesi pe subtitrare are script in romana. Asculta-l, te rog, pana la capat.
Te imbratisez si-ti trimit putere si incredere.
flower-power