saptamana trecuta am plecat si noi la munte pt 2-3 zile,bineinteles cu Mihaita,pt ca nu avem cu cine sa-l lasam....dar asta nu mai este o problema,ne-am invatat cu situatia,insa acolo ne-a lovit cruntul adevar....Mihaita,nu voia sa faca decat ce voia el...la terasa nu puteai sta la masa sa mananci ca el voia sa alerge,am urcat pana la cascada urlatoare la busteni...cu chiu,cu vai...mai mult in brate si tarat,pt ca el efectiv nu stia cum si pe unda sa puna piciorul,in camera la pensiune,show,el voia sa se zbenguie,insa noi nu-l puteam lasa de frica sa nu vina vecinii la usa.....a doua zi,am vrut sa urcam sa vedem babele,sfinxul...se statea cu orele la rand la telecabina,bineinteles lucru imposibil cu Mihaita,el nu sta locului 10 minute,dar mai mult de 10.....una,peste alta m-a lovit realitatea,pe care de altfel in sinea mea o stiam,insa parca nicodata nu a fost atat de evidenta....
luna viitoare,face 7 ani,in mod normal ar fi trebuit sa ne pregatim de scoala,dar noi ne pregatim de o noua etapa a terapiei....
simt ca nu mai pot,ca ma lasa puterile....ma simt neputincioasa,in fata sortii si a faptului ca nu-mi pot ajuta copilul mai mult.....vreau si eu o viata normala cu un copil normal,sa mearga la scoala,sa mearga in parc,sa se joace cu copii,nu numai de unul singur.....simt ca nu mai vad luminita de la capatul tunelului,simt ca sunt pe marginea unei prapastii.......
oare ce se va alege de viitorul lui?
acum este bolnav....alaltaieri noapte,toata noaptea a vomat,ieri toata ziua,febra,tuse si muci,azi a inceput sa-i curga ochii si iasa foarte moale afara,mai mult apa,iar el mititelul nu face decat sa stea in pat si sa zaca,este ca leguma doborata de soare....nu poate sa-mi spuna ce-l doare si ce ar vrea sa-i fac;i se lipisera ochii si se tot baga cu capul in mine,sa-mi arate cumva ca nu poate sa deschida ochii.....urla sufletul in mine......
